Paradoxul implicarii

Implicare, sensibilitate, pasiune si compasiune, devotament, ajutor neconditionat, bucurie...dar si multe insatisfactii...Am fost acuzata de multe ori ca as fi sensibila iar uneori am fost acuzata de superficialitate...Pentru mine este un paradox...
Atunci cand te implici sufleteste in tot ceea ce faci, cand tratezi fiecare persoana si sarcina in parte ca pe ceva foarte serios si incerci sa faci lucrurile cat mai bine nu atat pentru tine cat pentru cei din jur si pentru fericirea si implinirea lor, automat poti vorbi de pasiune si devotament (si ma refer aici la toate planurile: la job, la relatiile de prietenie, la familie). Cand apare un motiv de insatisfactie personala sau profesionala cand stii ca tu ai facut tot ce ti-a stat in putinta ca aceste insatisfactii sa nu apara nu-i normal sa te intristezi? nu-i normal sa te agiti? Oare intristarea si agitatia nu sunt semne ale implicarii? Eu cel putin asa le vad...pai si atunci cum poti fi superficial?!
Nu mi-a placut niciodata sa fac lucrurile pe jumatate si asta-i felul meu...ma implic 100% in tot ceea ce fac...nu pot sa fiu relaxata si sa gandesc "ce-o fi o fi" sau "asta e, n-a fost sa fie" si sa intorc spatele fluierand de la un lucru pe care stiu ca-l pot face mai bine de atat.

De neinteles...

Vi s-a intamplat sa simtiti ca straluciti degeaba? Ca tot ceea ce aveti mai bun in voi nu poate fi aratat si este reprimat de catre moralitate? Ai vrea sa strigi, dar poluezi fonic societatea, ai vrea sa dansezi dar ochii tuturor sunt atintiti spre tine si te studiaza, ai vrea sa te bucuri dar bucuria nu se potriveste cu tabloul desertaciunii in care traiesti. Nimic din ceea ce ai vrea nu este potrivit, nu este moral. E tot timpul langa tine o “mana protectoare” de care n-ai nevoie care te tine cand vrei sa te descatusezi…
Vrei sa scapi, sa fugi, dar nu ai unde…esti un “foreigner” peste tot. Gurile celorlalti rad in jurul tau, te blameaza, degetele lor te arata daca esti altfel, daca iti permiti sa-ti traiesti viata dupa alte considerente decat ale “turmei”.
Ceea ce tie iti place este de neinteles de altii, tremurul dragostei din vocea ta este luat drept sovaiala…

Despre sensibilitate….si lupta intre ego-uri

Sensibilitatea este considerata de multi ca fiind o stare de slabiciune, de instabilitate emotionala si constituie de multe ori un pretext de a lua in ras o persoana si de a o injosi. De ce? Pentru ca sensibilitatea este atribuita persoanelor slabe. Sunt persoane care daca reusesc sa intristeze pe cineva se simt superioare si iau acest lucru ca pe o victorie personala. Este o lupta intre ego-uri. Cand vrei sa faci rau cuiva trebuie sa ii demonstrezi ca il domini mental si fizic. Daca reusesti sa-l faci sa planga ai dovada ca esti mai “tare”.
De aceea cand nu reuseste impunerea acestei “tarii” prin vorbe, cand nu reuseste dominarea interlocutorului pentru ca nu sunt argumente verbale se recurge de multe ori la forma cea mai primitiva de actionare: la forta (vezi razboaiele).
Cine domina pe cine? De ce aceasta nevoie de dominare? Este loc pe lumea asta pentru toti, de ce trebuie sa avem siguranta ca dominam pe cineva? La ce ne foloseste? Ne poate aduce satisfactii financiare, economice, dar oare sufletul nostru nu are nevoie de caldura? Ne pustiim singuri sufletul ca sa dominam aceasta lume fizica si uitam de noi…Ne secatuim mintea pe lucruri inutile si uitam sa mai fim oameni, uitam sa intindem o mana de ajutor semenilor, uitam sa ne cerem scuze cand gresim si sa multumim celor care ne ajuta.
Demaram adevarate razboaie psihologice si de manipulare si lucram necinstit pe la spatele oamenilor pentru a le stirbi reputatia, pentru a le face rau, pentru a-i face sa decada in ochii semenilor. Le cautam defectele cele mai ascunse si le amplificam vorbindu-i de rau cand nu sunt de fata pentru ca ei sa nu se poata apara. Cautam cele mai josnice mijloace de a-i face sa sufere, sa planga si radem de ei cand reusim. Ce satisfactie extraordinara trebuie sa simtim…
Ei bine, daca a fi sensibil inseamna a-ti plange sufletul cand vezi suferinta, cand vezi oameni sau animale neajutorate, cand vezi razboaie, cand iti vezi bunicii chinuindu-se, daca a fi sensibil inseamna a-ti tremura sufletul pe o muzica exceptionala, daca a fi sensibil inseamna a trai si tu suferintele celor dragi din compasiune, daca a fi sensibil inseamna a simti vibratiile dragostei… eu recunosc: sunt sensibila. Si nu mi-e rusine pentru ca pentru mine nu conteaza toata aceasta desertaciune in care traim. Nu vreau sa-mi fac o imagine in neconcordanta cu ceea ce sunt, nu vreau sa fiu mai “tare” decat altii. Pot fi superioara celorlalti numai prin bogatia mea mentala si sufleteasca pe care nu vreau sa o dezvalui decat prin a face ceva util si constructiv.

Cetati medievale

1. Sighisoara

Toamna

Mi-e dor...

-mi-e dor de mersul la tara
-de bunici
-de liceu si de nebuniile facute cu Mariana, de dirigu', de teze, de orele de literatura, filosofie si franceza, de chiul
-de prietenia cu Andreea G.
-de vremea cand vedeam viata ca pe o simpla joaca
-de lipsa grijilor
-mi-e dor de o iesire la munte, de o distractie pe cinste cu gasca
-mi-e dor de plaja de la Marbella, de noaptea in Puerto Banus, de Amsterdam, de Praga
-de club A, de Fire
-de muzica de altadata din cluburile fara fite cand nu se ascultau minimal sau progressive sau cum naiba s-or mai numi labarerile alea lungi si fara sens pe care nu se danseaza ci se tzopaie
-mi-e dor de vremea cand aveam timp pentru toate: bunici, iesiri cu prietenii, scoala, plimbari, citit, cluburi
-de Alinutza si grija ei pt mine
-de imbratisarile bunicilor (de Ticutu...offf...ce dor mi-e de el)
-mi-e dor de mana calda a mamei care ma mangaia cand aveam cea mai mare nevoie
-de mirosul prajiturilor de casa
-de plimbarile in parc (n-am mai vazut un parc de o mie de ani)
-de bucuria primilor bani castigati si cheltuiti pentru cadouri
-de nepasare
-de v-ati ascunselea, leapsa, frunza
-de intalnirile de la Ana si Alex si de jocurile copilariei
-de rasul lui Alex cand era mic :)
-de vremea cand lucram cu toata gasca de prieteni la servici, de poanetele lor
-de Miruna B.

Iarna