vineri, 19 noiembrie 2010

Cu si despre educatie

Desi multe personalitati sau filosofi blameaza educatia ca pe lucrul care te lipseste cel mai mult de libertate sau ca pe un proces prin care “o grămadă de prejudecăţi îţi sunt vârâte pe gât” (M. Fischer) pentru mine este o trasatura pe care o apreciez la cei din jurul meu, o trasatura care din pacate in ultima vreme a cam inceput sa dispara.
Si aici trebuie sa ma explic. Cand spun educatie nu ma refer la cunostintele redate prin interpretarea mai mult sau mai putin subiectiva a profesorilor mai pregatiti sau nu, nu ma refer la manualele scolare ci ma refer la prea uzitatii “cei sapte ani de-acasa”.
Da, sunt de acord ca pe parcursul educarii noastre primim si multe informatii-prejudecati care ne limiteaza viitorul si dezvoltarea, insa lasati omul matur si “bine crescut” sa ia decizia ce este prejudecata si ce nu. Numai o minte indeajuns de coapta poate fi lasata neghidata spre a-si alege calea. Asa cum ajuti copilul sa faca primii pasi astfel incat sa nu se loveasca asa trebuie ajutat sa inteleaga ca nu traieste de unul singur, ci intr-o societate.
De fapt, educatia asta inseamna, invatarea socializarii si a cutumelor morale, modul in care sa te faci placut celor din jur, modul in care relationezi.
Oricat ne place sa afirmam si sa imbratisam termeni precum “individualism”, “libertate”, “liber-arbitru” trebuie sa ne dam seama ca in cazul unui copil caruia nu i s-a format eul e mai greu sa discutam sau sa ii atribuim acesti termeni.
Sau hai sa o luam altfel: ce intelege din aceste concepte un om bine crescut, cu ceva scoala si ce intelege un hot de buzunare? De fapt aceasta este problema. Necunoscand cutumele morale ale societatii in care traiesti poti “imbratisa” niste “cariere” antisociale de o mare frumusete…
Daca ar fi sa credem in teoriile marilor filosofi si sa imbratisam conceptul de tabula rasa, ar insemna deasemenea ca trebuie sa credem in dobandirea cunostintelor, in necesitatea imprimarii lor de catre societate.
Suntem o tara ocupata din ce in ce mai mult de pitipoance, de oameni fara valoare, de absolventi de facultate care nu sunt in stare sa puna o cratima acolo unde trebuie, o tara de tabloide si scandal, o tara unde cele mai cerute emisiuni sunt cele in care sotii se paruie intre ei si fiicele se prostitueaza.
Intotdeauna m-am intrebat daca acele fete care apar la tv mai mult sau mai putin…imbracate nu au parinti, daca acele femei care se balacaresc- chipurile- cu sotii lor nu au vecini sau cunostinte care sa le recunoasca. Am ramas surprinsa sa aflu ca fetele au parinti care sunt mandri cand odrasla le mai apare printr-un scandal…
De la tampeniile televizate pana la lucrurile marunte de care te lovesti zi de zi dai de un singur numitor comun: educatia.
Pe copiii cu o educatie precara deveniti adulti ii poti recunoaste imediat: pe cei “cocolositi” ii recunosti in persoanele care ajung la treizeci- patruzeci de ani si care depind inca de serviciile parintilor, pe cei “imbuibati”care n-au fost invatati altruisti in adultii care au impresia ca totul li se cuvine si ca toata lumea trebuie sa stea la picioarele lor fara ca ei sa faca cel mai mic efort, copiii crescuti fara a li se acorda educatia limbajului ii gasesti in adultii de care te lovesti la tot pasul, care n-au invatat cuvinte precum “te rog” sau “multumesc” in schimb abunda in apelative regionale si cuvinte injurioase la adresa tuturor.
Nu, nu sunt vreo pudica, care se oripileaza la auzul unor vorbe, insa stiu sa multumesc atunci cand cineva imi acorda ajutor si stiu sa folosesc atat termeni “colorati” cand e cazul dar si termeni civilizati.
La urma urmei formarea caracterului fiecaruia dintre noi are loc in copilarie. Acolo este baza. Mentalul unui copil este ca o bucata de plastilina pe care-l poti modela astfel incat sa devina un adult responsabil si cu coloana vertebrala sau il poti dezvolta intr-un adult plin de handicapuri.
Invatati-va copiii sa aibe limita, invatati-i sa fie altruisti, sa-si iubeasca semenii si sa se descurce singuri. Invatati-i ca o vorba frumoasa aduce armonie, ca respectul pentru cei din jur este important, invatati-i toate acestea pentru ca numai pe voi va au iar ca adulti…ne avem unii pe altii.

joi, 18 noiembrie 2010

Credinta pierduta este sfarsitul…

Oamenii sunt croiti astfel incat sa poata trece peste multe piedici. O veche vorba spune ca “Dumnezeu nu iti da cat sa nu poti duce”.
Zi de zi alergi prin lumea asta lovindu-te de nevoi si de necazuri, zi de zi te motivezi singur ca sa poti trece peste greutati. Unii dintre noi mai au norocul de a avea niste prieteni extraordinari care sa-i ajute atunci cand ei singuri nu-si mai sunt de ajuns...
Uneori insa sufletul nostru primeste prea multe lovituri dintr-odata si atunci tu singur nu esti pregatit sa te motivezi si nici prietenii sau familia nu-ti sunt aproape iar un mare gol iti inunda sufletul.
Daca cerul nu ar exista ca sa iti poti ridica privirea spre el atunci ai deveni imediat victima gandurilor negre. Uneori cerul este singurul care te poate ajuta numai si prin simplul fapt ca-i constientizezi existenta.
Mare chin trebuie sa simta ateii gandindu-se ca la finalul acestei vieti se vor transforma in praf de stele si atat, gandindu-se ca moartea lor fizica nu va ajuta cu nimic.
Mare chin trebuie sa simta cei care nu pot vedea dincolo de realitatea materiala…
Cred cu desavarsire in dualitatea trup-spirit pentru ca daca trupul si spiritul ar fi totuna atunci de ce corpul nu ne-ar fi hrana pamantului inca de-acum? De ce abia in ceasul mortii, cand sufletul paraseste lumea aceasta, trupul nostru se descompune?
Daca trupurile noastre s-ar naste din neant si in neant s-ar risipi, atunci de ce iubim? Atunci de ce suferim, de ce uram, de ce ne atasam, de ce simtim?!
Un ateu este un om care nu iubeste, un om care vede cu ochii mintii despartirea ireversibila si definitiva a sa fata de persoanele dragi. Eu nu pot vedea asa ceva…
Daca nu ar exista “promisiunea” ca ne putem continua fiintarea si dupa moartea fizica, atunci la ce bun chinul? La ce buna atasarea? La ce sunt bune sentimentele?
Petre Tutea spunea ca “pesimismul este expresia metafizică a lucidităţii”. Neavand nici un indiciu, nici o credinta ca exista lucruri mai bune te transformi automat intr-un pesimist, apoi pesimismul aduce sentimentul realitatii, al luciditatii, insa ce-am fi noi oamenii daca am fi toti lucizi si ancorati in realitate, daca nu am visa, daca nu am spera si daca nu ne-am indrepta gandurile si dincolo de lumea aceasta? Realitatea este cea care frange aripi si omoara ingeri, realitatea este cea care ne tine tintuiti de pamantul pe care calcam, este cea care ne ia libertatea…

„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ” (Petre Ţuţea)